Prim-ajutor emotional

În secolul vitezi, când totul e pe repede înainte, suntem tot mai interesati de ceea ce ne face fericiți, lucru absolut normal deoarece e vital să fim fericiți pentru a avea o viață sănătoasă. Când spun "fericire" spun de fapt totalitatea activităților și stărilor care susțin secreția serotoninei și nu numai. 

Totusi, într-o lume în care fizicul e din ce în ce mai important, cum rămâne cu mintea, sufletul? 

Favoritismul față de corp în detrimentul minții este peste tot. Este foarte practicat și din păcate, consecintele lui sunt din ce în ce mai vizibile. Cu toții știm cum să ne păstrăm sănătatea corpului. Știm să alegem și să facem diferența între obiceiuri sănătoase și cele mai putin sănătoase sau chiar toxice. Încă din copilarie știm că sportul e sănătos, știm că legumele și fructele sunt mai bune decât dulciurile (ciocolata, bomboane, etc). 

Dar oare, despre sănătatea psihică ce știm, ce învătam? 

Nu știm nimic, nu învățam nimic. De ce oare sănătatea fizică e mai importantă decât cea a minții?

Ne rănim psihic mai des decât ne rănim fizic însă nu suntem conștienți pentru că nu deținem informații de această natura. Eșecul, singurătatea, lipsa afecțiunii, respingerea, sunt cele mai dese răni cu care ne confruntăm și care se pot agrava dacă nu sunt depistate la timp. Daca ești un om sensibil, care se exteriorizează în diverse moduri, vei fi ''descoperit'' foarte ușor de cei din jur, cei cărora le pasă de tine. Replici ca ''e doar o perioadă, va trece'', ''ești puternic/a, vei face față'' poate te vor ajuta pe moment, te vor face să crezi că, oarecum, e normal. Dar nu, nu e. Dacă unele stări persistă și încep sa îți afecteze viața de zi cu zi, e imperativ să faci ceva.

Asa cum există doctori pentru rănile fizice, există doctori și pentru rănile minții. E o rușine să mă duc la spital dacă mi-am rupt un picior? Nu, nu e! E chiar indicat pentru a evita posibile complicații pe viitor. Dacă am o rană pe care nu o pot atinge fizic, dar ea există acolo undeva, e o rușine să ma duc să o tratez? Nu, nu e! Problema e faptul că noi nu recunoaștem când avem nevoie de ajutor în acest sens. Acest subiect e înca unul controversat în unele situatii.

Mulți dintre voi, cei care citiți, ați avut sau aveți cel putin o rană a minții, a sufletul. Poate unii o inhibați, unii o stăpâniți sau unii pur și simplu nu acceptați să recunoașteți, totusi ea e acolo și cu timpul se poate agrava. Uneori degeaba esti puternic, poti avea o rană care sa te doboare din când  în când. Uneori cei din jur observă, alteori nu, depinde cât de bine te cunoști și cât de bine te poți stăpâni. Ce trebuie să știi e faptul că nu vei putea ascunde la nesfârșit. Trebuie să o tratezi.

NU neglijați sănătatea minții și a sufletului!