Las-o asa, mergi mai departe!

          E așa important să lași lucrurile să decurgă de la sine, să nu forțezi nota. Uneori e bine să nu încerci să schimbi ceva, să vezi adevărul gol goluț și să îl accepți întocmai. Ce rost are să te complici? Las-o așa, dă-i drumul, eliberează-ți sufletul.

            Chiar trebuie să conștientizezi faptul că în viață uneori câștigi, alteori pierzi. Astea sunt legile naturii și tu ca un simplu om, nu le poți schimba. Învață să te desprinzi de lucrurile care nu îți sunt de folos și de oamenii care te țin pe loc. Desfă-ți aripile și pleacă, fi cine vrei tu să fi și du-te acolo unde vrei să ajungi. Oamenii vin și pleacă. Fă acea schimbare de care ai așa mare nevoie. Conturează-ți un nou "Eu" și ia-o de la capăt pană reușești ce ți-ai propus. Fă-ți curățenie în suflet, apoi  în minte. Caută bine ceea ce contează cu adevărat, pune deoparte acel ceva iar ceea ce găsești nefolositor, scoate afară. Eliberează-te, căci liber te-ai născut și liber vei fi pană la ultima suflare. E bine să închei niște etape uneori, să lași unele lucruri așa cum sunt fără a mai căuta atâtea răspunsuri. Riști doar să găsești ceea ce nu ți-ar plăcea. 

               Las-o asa, mergi mai departe!

Lumea vorbește, mie nu-mi pasă!

             Trăim într-o lume nebună unde prostia și mediocritatea guvernează.

           Suntem mai preocupați de ceea ce purtăm decât de ceea ce suntem. Ne pasă mai mult de ceea ce zice gura lumii decât de ceea ce simțim. Efectul "de turmă" e în floare și culmea....ne și place. De ce să facem ceea ce simțim și să dam ocazia unor necunoscuți să comenteze? Mai bine ne conformăm tiparului și ne inhibăm personalitatea. E mai simplu....mai practic.

           Eu m-am săturat! M-am săturat să mi se spună ce și cum să fac. M-am săturat ca societatea să îmi controleze viața. De ce eu nu aș putea să fac ceea ce simt? De ce să îmi fie frică de ceea ce spune lumea? STOP! O viață am și o să mi-o trăiesc așa cum simt că e mai bine. Lumea mă va judeca oricum. Nu vreau să fiu "doar una din mulțime", vreau să fiu eu, eu cea adevărat, cu defecte și calități.  Și tu să-ți dai cu părere despre acțiunile mele, atunci când viața ta va fi impecabilă. 

           Dragă societate, mulțumesc pentru toată "susținerea" ta. Fără tine, nu aș fi devenit un om așa puternic! 

E rece...

          E rece....e rece și vremea și timpul și eu și tu! Sunt reci clipele, secundele, orele, zilele. E rece gândul, amintirea, tristețea și dorul. E rece așternutul, perna, plapuma...patul. E rece, așa de rece încât nimic din toate acestea nu par să fi fost vreodată calde.

          Sunt rece eu, căci m-am schimbat. Mi-ai dat totul, de bunăvoie și nesilit de nimeni, pentru ca pe urmă să mi-l iei ca și cum ar fi fost o greșeală copilărească, un moment de nebunie. Mi-ai dat speranța, încredere, dorință și s-a ales praful. Când m-am trezit la realitate și am văzut că nu mai am nimic din acel "tot", m-am speriat. Și ce crezi ca am făcut? M-am răcit!

          Ești rece tu, că-ci te-ai schimbat mai repede ca semaforul. Ai aruncat totul la gunoi, ți-a părut rău și ai cerut scuze. Părerile de rău nu au nici o valoare după ce faci rău și ar fi trebuit să știi. Te-ai răcit!
           E rece totul! Totul și nimic, căci nu mai știu dacă tu ai fost totul.

Si atunci, nu v-a mai fi cale de întoarcere!

             Lucrurile par să revină la normal....dar ce înseamnă normal? 

            Să fie normal să ai alături o persoana cu care să vorbești zilnic, dar nu prea? Ce înseamnă să vorbești? E suficient doar să scoți pe gură niște cuvinte pe care să le aranjezi într-o propoziție, sau ar mai trebui să transmiți ceva prin acele cuvinte. Vorbesc cu tine zilnic și parcă vorbesc singură uneori. Sunt momente în care chiar nu îmi transmiți nimic....sau îmi transmiți doar faptul ca nu te simți suficient de „bărbat”. Cu ce sunt eu de vină? Ți-am spus eu vreo dată ție că nu mă simt femeie? Nu ți-am spus, pentru ca asta nu depinde de tine. Depinde de modul în care mă percep, modul în care mă privesc în oglindă. Nu o să mă plâng ție vreodată de așa ceva. Așa ca nu te plânge nici tu. Pune mana și fă ceva!

         Uneori simt că ceva îmi scapă. Și e pentru prima dată când simt acest lucru. M-am consumat câteva zile. Eram oarecum disperată că nu știu ce se întâmpla și văzând că nu primesc nici un răspuns care să mă convingă, am început să mă liniștesc. Îmi dau seama că nu te pot obliga să îmi spui ce ai sau ce s-a întâmplat, dacă s-a întâmplat. Stai liniștit, am o imaginație forte bogată, dacă ar fi să caut motive, le-as găsi, dar nu are rost. Nu judec după aparențe. Dar...există mereu un dar...Faptul ca simt ca ceva îmi scapă, mă îndepărtează ușor, ușor și sigur. Dar tu nu observi. Pașii sunt micuți dar fără de întoarcere și dacă nu iei puțină atitudine, când îți vei da seama, voi fi departe sufletește, chiar dacă fizic voi mai fi lângă tine.

 Și atunci nu v-a mai fi cale de întoarcere!

Eu plâng. Tu plângi?

Discuția a continuat, spiritele se încingeau, întrebările mele curgeau, situația devenea tot mai încordată, mă consumam cu fiecare minut care trecea, pană când, fără să mai pot controla ceva, am izbucnit dintr-o dată în plâns. Știam că nu mai e cale de întoarcere, că o dată alunecată o lacrimă, vor  veni după ea altele și altele. Și nici nu aveam de ce să mă ascund.

 Nu consider că un om care plânge e slab. Nu consider că o femeie care plânge e slabă. Nu! Pur și simplu, exista persoane care nu știu să pună la suflet enigme. Există persoane care, oricât ar încerca, nu reușesc să își încarce sufletul. Ei bine, acele persoane plâng. A plânge înseamnă de fapt a te descarca, a-ți elibera sufletul. E un mod relativ ușor de a-ți curăța inima. Nu oricine reușește, trebuie să fii înzestrat cu o sensibilitate aparte pentru a reuși să dai afară ceea ce nu îți face bine. Lacrimile curată, atât sufletul cat și trupul. Un om care plânge, e un om căruia îi pasă, un om care se consumă, un om care caută cu disperare un răspuns, care apare sau nu. Asa suntem construiți unii dintre noi. Poate unora ne e dat să plângem mai mult decât alte persoane și mă repet, nu înseamnă că cel ce plânge e slab. 

Mă întreb, oare cei care nu plâng, cum se descarcă? Cum își eliberează sufletul? Cum reușesc ei oare să de-a afara tristețea, supărarea, nervii....cum? Prin violență? Unii pur și simplu nu fac nimic. Păstrează tot în suflet. Printre o mulțime de lucruri bune, păstrate cu grijă în suflet, seamănă tristețe. Azi , mâine și se adună. Ce se întâmpla cu acei oameni în momentul în care „se umple paharul”? Nu poți să duci cu tine la nesfârșit acele greutăți pe suflet. 

Asa ca voi, voi cei care aveți putere să plângeți, nu va rușinați! Nu faceți nimic rău, nu sunteți cu nimic mai prejos decât ceilalți, ba din contră, poate sunteți mult mai câștigați. Voi vă puteți elibera sufletul. Plângeți o oră, două, dar după aceea, gata! Sufletul o dată eliberat devine mult mai încrezător, mai puternic! Eu plâng. Plâng când sunt tristă, plâng când mă doare, plâng când mi-e dor, iar tu, cel care nu plângi, să nu mă judeci! Nu ai nici un drept! Nu ești cu nimic mai bun decât mine!

© Fragment preluat din "Jurnalul sufletului" 2016 - Gîțean Virginia