Taci inimă!

          Taci inimă...zi de zi aceeași poveste, același scenarii, aceleași replici! Tu nu vezi că doare? Ce tot insiști? Nu crezi că ar fi destul? Nu crezi că e cazul să te dai bătută? În viață, trebuie să știi și să pierzi, nu vei castiga mereu...ai pierdut doar o luptă, războiul e departe de a se fi terminat!

          Taci inimă...nu vezi că nu îi pasă? Nu vezi că deși zice una, face alta? Tu stai ca proasta și pierzi timpul, vezi-ți de treabă și mergi mai departe. Cândva, rolurile se vor inversa și cel care te-a făcut să suferi, va suferi. Atunci se va face dreptate. Acum, nici el nu știe ce vrea, dar când va ști, nu va mai avea de ales între două variante ci va trebui să aleagă ce ia rămas.

          Taci inimă...m-am săturat să mă chinui în fiecare zi! M-am săturat să mă faci să-i scriu, să-l caut. Nu mai vreau, te rog să mă întelegi și să îmi accepți decizia. Eu nu sunt slabă ca tine, daca am zis NU, păi NU rămâne! Ar fi bine să înveți ceva de la mine. Reorientează-te!

          Taci inimă...și nu mă mai lovi! Mi-ai declarant război, fără să îți fac ceva. Ce te-a apucat? Ai luat-o razna? Vrei să ma întorc impotriva ta? Vrei să îți arăt cine comandă? Nu ma provoca, să nu îți pară rău!

        Taci inima și ai răbdare! Tu ai pierdut doar timp, dar el a pierdut pe cineva care îl iubea cu adevărat. Poate nu își dă seama, dar o să realizeze cândva. Și atunci va simti și el tot ce simți tu! Nu îți face griji, totul va fi bine, vei trece peste, vei încerca să uiți si vei merge mai departe. Ai tot timpul din lume! Nu trebuie să disperi, nu trebuie să îți fie frică! Vei întalni oameni noi, vei face lucruri noi, te vei dezvolta! Cândva, toată povestea aceasta va fi doar o amintire încețoșată. Atunci totul va fi bine!

De ce am plecat când nu am mai stat...

În această viața, la un moment dat va sosi clipa când mă vei întreba:

“- Daca m-ai iubit, de ce ai plecat? “. Și atunci eu, cu zambetul pe buze, îți voi șopti:

                “Timpul, nenorocitul, e este vinovat! El m-a facut să plec, că de-aș fi rămas pururi tânără, pe cuvânt că aș mai fi stat o perioadă, să-mi iau doza zilnică de venin pentru care am dezvoltat o dependență. Veninul tău e asa dulce și desi mă doare sufletul dupa ce trece efectul, acele câteva momente în care se împrăștie prin vene, în tot corpul, merită osteneala! M-ai vrajit din prima clipă cu buna ta dispoziție, m-ai învăluit într-o ceață densa, parfumata, m-ai dezbrăcat de gânduri, frici, durere pentru ca apoi să te folosești de toate aceste informații pentru a-ți crea propriul venin de care să nu mă pot desparți. Zilele treceau și eu iubeam senzația aceea. Acea senzatie se poate numi simplu “dragoste”. M-ai injectat zilnic cu dragostea ta și nu mai reușeam să văd dincolo de ea. Simțeam că e singurul lucru bun din acest univers, singurul lucru care merită trăit și mă simțeam privilegiată să fiu eu cea care se bucura de toata dragostea ta. 

      Ca orice lucru rau, dar bun, pe parcurs și-a pierdut din efect, corpul meu a început să se obișnuiască și atunci am mărit doza. Într-o zi, într-un moment de panică, am luat o supra doză. Acela a fost momentul când am zis că eu nu  pot trăi fară tine…fară raul ce-mi făce bine. Totul era perfect, îmi placea enorm, până când ai început să-i schimbi compozița. În loc să-mi dai dragoste, îmi dădeai indiferență. Atunci a aparut sevrajul, un moment de “nebunie lucie”, de panică, disperare și am început să mă revolt. Am început să-mi cer drepturile și nu ți-a plăcut. Ai zis că pun presiune, că te stresez, și poate chiar așa era. Sunt genul de om la care nu îi iei ce i-ai dat, mai ales fară motiv. Și asa a început totul, usor usor am aflat lucruri grave, peste care, as fi fost dispusă să trec, as fi făcut orice, pentru acea doza de rău necesar…dar ți-a fost frică…și ai dat înapoi. M-ai dezamăgit!

       Totul va trece! Cândva, cumva…o să treacă și atunci sevrajul Acela va rămâne doar o amintire. Poate te va durea, poate nu, dar ce știu sigur e faptul că, deși eu eram ceea care simțea efectul si se bucura de el, o anumită părticică îți dădea și tie acel ceva de care aveai nevoie zilnic. Acum acel ceva nu mai e și curând o să-i simți lipsa! Mă vei căuta dar eu probabil voi fi vindecată. Îmi vei mai da o data să gust dar sunt sigură că nu îmi va plăcea. Atunci vei știi de ce am plecat când am plecat!

Mamă, te rog, renaște-mă!

          Mamă, te rog, renaște-mă! 

Astăzi sunt disperată, simt că nu voi rezista. Astăzi mă doare sufletul, mă doare inima, mă doare gândul! Mă doare gândul că mi-am pierdut fericirea într-un mod atât de nedrept! 

          Mamă, te rog, renaște-mă! 

Astăzi simt că am piedut tot! Vise, speranțe, gânduri, dorințe...s-au dus! Au pierit toate sub furtuna ce mi-a năpădit inima, lăsând în urmă doar cioburi ascuțite .

          Mamă, te rog, renaște-mă! 

Astăzi sunt la pământ, greutatea adevărului m-a lovit în creștetul capului...exact acolo unde tu mă sărutai în copilărie.

           Mamă, te rog, renaște-mă! 

Astăzi am nevoie de tine, mamă! Am nevoie de vorbele tale înțelepte și de mângâierea ta. Astăzi mi-am pierdut fericirea, mamă! Știi ce înseamnă asta? Știi cât mă doare, cât sufăr? Am greșit mamă! Mi-am pus viața în mâinile unui om care dupa 600 de zile mi-a arătat ca nu a meritat oseteneala. Mi-am făcut planuri cu acest om deoarece l-am iubit mai presus decât propria persoană. Mi-am conturat un viitor lângă el, crezând că vom colora împreună fiecare pas al vieții. Dar nu a fost așa...mi-a abandonat sufletul în defavoarea unei himere. Mamă, de ce a făcut asta? De ce? Când tot ce am făcut eu a fost să îl iubesc, să îl venerez! Cum a putut face asta, cum l-a lăsat conștiința? Cum a putut mamă să mă abandoneze? Cum a putut să-mi ciuruiască inima, lăsându-mă să zac în agonie....Cum mamă, cum...? Cum să trec peste, cum să îmi revin, cum să pansez? S-a ales preful, mama...s-a dus cu el și ultima fărâmă de speranță. azi a plecat și nu se va mai întoarce!

 Mamă, te rog, renaște-mă! Că-ci poate așa, inima mea va fi întreagă din nou!